Adi Cusin

Pe o strada din Suceava

                                                                             Pe o stradă din Suceava mirosea a mere coapte

                                                                             Ca frunzişul de pe creanga sfinţilor mă risipeam,

                                                                             Se zăreau printre brizbrizuri pregătirile de noapte,

                                                                             Fericirea unei doamne se aprinse după geam.

                                                                             Mi-a rămas împotmolită o pedeapsă de plăcere

                                                                             Şi-am călcat cu talpa toată sîmburul unui destin.

                                                                             Eu veneam de pretutindeni şi din nici o încăpere

                                                                             Ca un fruct închis afară, alungat din rădăcini.

                                                                             De-aş fi fost semnul cu care nu se-nstrăinau butucii

                                                                             Ori măcar la temelia visului de vişin orb,

                                                                             V-aş fi prins ca nişte braţe desfăcute ale Crucii

                                                                             Sudului în aşteptarea celui mai fierbinte Nord.

                                                                             Pe o stradă-n care ninge ca la marginea planetei

                                                                             Şi de unde-ncepe golul dacă n-ai auz stricat

                                                                             M-am întors cu faţa către inima dintr-un perete

                                                                             Şi o spadă a luminii m-a găsit îngenunchiat.

Lumina veche

Ce trist e la ora amiezii

În gang, când se toacă mărar,

Când stâlpii acelor familii

Adorm lunecând sub ziar.

Dar când se mai trag mari obloane

Şi varul trezit cade jos,

Şi-un cal angajat la sifoane

Aşteaptă în stradă pios.

Această tristeţe aparte

Ce-aproape devine un har,

Căzând ca un ban pe o parte

În mâluri ghicindu-se doar.

Şi-apoi o lumină cu care

Îţi vine pe trup să te speli,

Lumină cu litere clare

Necunoscută-n cerneli!

...

E prea târziu să fii Napoleon,

S-au dus armatele de cavalerie,

Sunt cel mai sincer ţap ispăşitor,

Iubite domnule, sunt cap de serie.

Ce-a mai rămas din plajă se inundă

Şi totuşi prea târziu s-o îngrădeşti.

Când intru-n apă, de singurătate

Se-ndepăr­tea­ză lumi întregi de peşti...

Şi câtă trudă pentru înălţime

– Ne-ndemânarea ta să mai cobori –

Surâsul chipului e pentru nimeni

Şi porţi inelul unei vechi erori.

Acum mi se dă voie să mă culc.

Akaki Akakievici, chiar se poate ?

Nedemn fiind de viaţa unui fulg

De-aş fi o molie cu demnitate.

....

Foaie verde ametist

Se vedea lumina trist,

Pe la cinci când după colţ

Apărea Rosa lui Scholtz.

N-o primea nimeni în casă

Fiind dânsa prea frumoasă.

Şi-atârna în stângăcie

Firma-i de croitorie.

Nu-ndrăzneam să mă apropii,

Nici s-o tulbur, nici s-o copii.

Nimenea nu-i pricepea

Nostalgia din tafta;

Şi făceam naiv din draniţi

Săbii de oprit la graniţi.

Ea trecea – ea nu ştia

De îngândurarea mea;

Ce e verde se va pierde,

Ce e mut va mai cânta.

Apoi într-un mod absurd

Mi-a venit să plâng, să zburd.

Într-un fel şi mai ciudat

Lumile s-au scufundat.

Şi era la Câmpulung

Unde nu mai pot s-ajung...

Luna şi cu soarele

Codrul cu izvoarele

....

La margini de-oraş, peste calea ferată

Te luasem cu mine să fim mai fireşti.

Mergeai stânjenită, pe tocuri înalte,

Nişte soldaţi te-au strigat să-i iubeşti.

Intrasem în câmp pe o iarbă păscută

Ocolind două porţi pentru două echipe.

Cât efort ! S-au temut de neşansă.

Departe de-oraş încercară să ţipe.

Ne-am oprit lângă râu.

Lunecau printre maluri

Clipe lungi de ulei, neputinţă, rugină.

Ce fel de peşti ar putea să trăiască

Ori ce întrebări ar putea să mai vină.

Devenirăm atenţi.

Insistent, dinspre gară,

Prin sute de ţevi se făcea un apel.

Cum tot trebuia cineva să dispară

Fiece om se închise în el.

Rămăsesem în câmp precum două excepţii.

Dintr-o dată străini, încă foarte jenaţi.

Nu mă priveai, şi-ncercam bănuiala

Că acolo în câmp o să fim condamnaţi

Lumina veche

Ce trist e la ora amiezii

 În gang, când se toacă mărar,

 Când stâlpii acelor familii

 Adorm lunecând sub ziar.

 Dar când se mai trag mari obloane

 Şi varul trezit cade jos,

 Şi-un cal angajat la sifoane

 Aşteaptă în stradă pios.

 Această tristeţe aparte

 Ce-aproape devine un har,

 Căzând ca un ban pe o parte

 În mâluri ghicindu-se doar.

 Şi-apoi o lumină cu care

 Îţi vine pe trup să te speli,

 Lumină cu litere clare

 Necunoscută-n cerneli!