....

Foaie verde ametist

Se vedea lumina trist,

Pe la cinci când după colţ

Apărea Rosa lui Scholtz.

N-o primea nimeni în casă

Fiind dânsa prea frumoasă.

Şi-atârna în stângăcie

Firma-i de croitorie.

Nu-ndrăzneam să mă apropii,

Nici s-o tulbur, nici s-o copii.

Nimenea nu-i pricepea

Nostalgia din tafta;

Şi făceam naiv din draniţi

Săbii de oprit la graniţi.

Ea trecea – ea nu ştia

De îngândurarea mea;

Ce e verde se va pierde,

Ce e mut va mai cânta.

Apoi într-un mod absurd

Mi-a venit să plâng, să zburd.

Într-un fel şi mai ciudat

Lumile s-au scufundat.

Şi era la Câmpulung

Unde nu mai pot s-ajung...

Luna şi cu soarele

Codrul cu izvoarele